„Când nu mai poţi, aleargă!” – asta era una dintre vorbele pe care-i plăcea lui Nuşu să le spună. O mai varia glumeţ-ameninţător când plecam în drumeţii uşoare şi când pasul se lenevea: „Cine nu mai poate... aleargă!” Iar noi ne grăbeam să răspundem liniştitor : „O, dar putem, putem!”.
Dincolo de glumă, ăsta chiar era un slogan care să i se potrivească. Alergarea nu era pentru el doar efort, ci bucurie, eliberare şi regăsire. În spatele competiţiilor, era viaţa de zi cu zi, în care sportul se insera nu ca un antrenament, ci ca un mod constant de a reveni la el însuşi.
Nu trăia din sport. Îşi împărţea timpul între locul de muncă şi familie. Era inginer, specialist în soluţii tehnice la Telekom - un job care-l ţinea în priză, pentru care mergea constant la cursuri şi dădea periodic evaluări. Uneori se gândea la jocul acela al alegerilor circumstanţiale pe care le faci în tinereţe şi care ajung să te definească. Alesese Facultatea de Electrotehnică. Ar fi putut fi şi altceva, mai cu seamă Matematica sau Fizica pe care le iubise atât (în Liceul de Informatică era unul dintre „olimpici”). Sau poate Geografia ori Geologia. Dar nu avea importanţă. Oriunde ar fi fost, nu era prezent cu jumătate de măsură şi nici nu se plângea de timpul pe care i-l cerea munca. Găsea răgaz şi disponibilitate, chiar după o zi epuizantă, pentru o alergare scurtă până pe Tâmpa sau un traverseu în Solomon, pentru un drum rapid pe schiuri, la lumina frontalei, până în Postăvaru sau pentru o oprire în Bucegi când venea din delegaţii. Şi revenea apoi, cu zâmbetul larg pe care era imposibil să nu-l iubeşti.
Îi plăcea piatra, îi plăcea ascensiunea, îi plăceau parteneriatul cu ceilalţi şi sentimentul că face parte dintr-un tot coerent. El însuşi spunea: „Fie că sunt pe stâncă sau alerg, că e vară sau iarnă, că schiez sau merg pe bicicletă, că e soare sau ploaie, că sunt singur sau cu alți prieteni, încerc să simt natura, să fiu acolo, înlăuntrul ei și, pe cât posibil, să nu stric nimic din echilibrul și frumusețea ei.” Nu ştiu, deci, dacă ar fi potrivit să spun că „practica” un sport: era modul lui firesc de a fi în natură, în toate modurile – pe jos, pe bicicletă, la căţărare, la schi. Le făcea pe toate foarte bine, pentru că toate veneau din el, din relaţia lui cu propriul corp şi cu lumea. Iar competiţiile s-au ivit natural din spiritul său perseverent şi tenace, din plăcerea de a se lua la întrecere cu el însuşi. Intrat de student la secţia de alpinism a lui Mircea Noaghiu, la CSU (Clubul Sportiv Universitar), a participat la Campionatele Naţionale de Alpinism în Făgăraş, în Retezat, Piatra Craiului, Herculane, Cheile Bicazului. N-aş putea număra maratoanele montane – începând cu MPC-ul lui Luci Clinciu – cărora le-a luat startul şi pe podiumul cărora a fost mai mereu. Le-a alternat cu competiţiile de schi de tură sau schi-alpinism: Cupa Călimani, Bucegi Winter Race, Ski Alpinism Race Bâlea Lac, Skimo Vertical Race, Postăvaru Night, dar şi Cupa Balcanică Maliovica, Dachstein Xtreme, Ski Mo Race Pirin - Proikata Cup, Pierra Menta.
Natura i-a fost spaţiul personal de armonie interioară, fie că era vorba de locuri mai apropiate şi familiare, fie de altele, mai spectaculoase. Paşii (ori schiurile) l-au dus peste tot în Carpaţii noştri, dar şi în Tatra Înaltă (Lomnický, Gerlachovský), în Alpi (Vallée Blanche, Argentière, Liskamm, Castor, Pollux, Nordend, Dufourspitze, Matterhorn), în Sierra Nevada spaniolă, în Pamir (vârful Lenin, 7134m). S-a căţărat în Dolomiți pe traseul Comici-Dimai din Cima Grande, pe ruta Cassin în Piz Badile, în Marmolada pe traseul Don Quixote, pe traseul Scoubidou din Val Di Mello, în Meteora pe Heiliger Geist Traumpfeiler, dar era la fel de fericit acasă, în Peretele Văii Albe, în Peretele Lirei, în Cheile Râşnoavei, în Itvig, sau pur şi simplu în căţărările cu Teodor – la boulder în Măcin, la Măgura, unde l-a lăsat prima dată cap de coardă, pe Creasta Generalului, primul lor traseu de mai multe lungimi, sau în Traseul Lespezilor, de care erau amândoi aşa de mândri.
A fost antrenor de alpinism şi escaladă, arbitru de schi-alpinism, ghid montan, instructor în Asociaţia Ghizilor Montani din România.
Când enumăr, în linii mari, desigur, toate performanţele astea, simt că ceva esenţial îmi scapă. Că niciun CV şi niciun trofeu nu pot spune cum era el de fapt. Că ar fi trebuit să scriu atâtea şi atâtea altele...
... Că sportul nu însemna pentru el cifre (număr de km, loc în ierarhie, timpi), iar ceasul ce-l purta la mână nu-i arăta pulsul ori viteza, ci altitudinea.
Că în alergare nu era întors în el însuşi, ci conectat la spaţiul căruia i se integra, pe care-l descoperea cu ochii larg deschişi; că îi plăceau cursele „frumoase” şi potecile noi.
Că atunci când erai cu el, linia orizontului nu era niciodată una imaginară – o parcurgea cu privirea şi numea pentru tine toate văile, vârfurile, poienile, traseele, refugiile, ba chiar şi constelaţiile: lumea largă devenea un acasă prietenos, un spaţiu cu nume şi cu amintiri, un loc de văzut neapărat ...
Că îi plăcea să facă totul, chiar şi în competiţii „cu eleganţă” – asta implica un anumit firesc al posturii, deoarece efortul trebuia sublimat în bucurie, nu trăit cu încrâncenare; urca pantele în pas uşor, parcă fără forţare şi fără grabă, nu călca niciodată în noroi şi nu se prăvălea la vale, le zâmbea celor din posturi, conversa cu competitorii, îi încuraja din inimă pe cei aflaţi încă în traseu când el terminase şi îi felicita cu bucurie, fără urmă de invidie, pe cei care fuseseră mai buni.
Că nu amintea niciodată nume de trasee fără numele oamenilor cu care le-a parcurs şi de care rămânea, astfel, legat.
Că atunci când îţi vorbea, îţi strângea mâna şi te privea, ştiai că e acolo pentru tine, că nu priveşte prin tine, că nu se gândeşte la altceva, că-ţi spune exact ce gândeşte.
Că i se păreau importante numele copiilor şi ale soţiilor celor pe care îi întâlnea.
Că-i plăceau oamenii simpli, dar îl iritau grosolănia, incompetenţa, mizeria, indiferenţa, ipocrizia.
Că ştia să spună poveşti.
Că strălucea când îşi privea copiii, pe Ana şi pe Teodor.
Că putea face dintr-o problemă de matematică o cărare fascinantă care te ducea unde nici nu gândeai.
Că „repetenţii” care trecuseră prin clasa băiatului lui şi pe care-i mai vedea din când în când la uşa unui magazin, sau alţii ca ei, îl cunoşteau şi îi zâmbeau; că le ştia numele şi avea mereu pentru ei o vorbă şi ceva bun.
Că avea mâini mari şi frumoase, care te făceau să te simţi în siguranţă şi o hartă albastră a venelor pe antebraţ cum n-am văzut niciodată.
Că lumea era plină şi fascinantă în prezenţa lui...
„Când nu mai poţi, mai poţi puţin” citea Teodor pe una dintre pancartele ce jalonau traseul la CiucaşX3, în primul sfârşit de săptămână fără Nuşu... „Trebuiau să scrie: «Când nu mai poţi, aleargă!», ar fi fost mai motivant, nu crezi?” m-a întrebat apoi. Aşa e. Aşa e, Teodor. O să alergăm. Până vom face lumea respirabilă şi caldă, coerentă, cum era cu el.
Dana Mocanu
Dincolo de glumă, ăsta chiar era un slogan care să i se potrivească. Alergarea nu era pentru el doar efort, ci bucurie, eliberare şi regăsire. În spatele competiţiilor, era viaţa de zi cu zi, în care sportul se insera nu ca un antrenament, ci ca un mod constant de a reveni la el însuşi.
Nu trăia din sport. Îşi împărţea timpul între locul de muncă şi familie. Era inginer, specialist în soluţii tehnice la Telekom - un job care-l ţinea în priză, pentru care mergea constant la cursuri şi dădea periodic evaluări. Uneori se gândea la jocul acela al alegerilor circumstanţiale pe care le faci în tinereţe şi care ajung să te definească. Alesese Facultatea de Electrotehnică. Ar fi putut fi şi altceva, mai cu seamă Matematica sau Fizica pe care le iubise atât (în Liceul de Informatică era unul dintre „olimpici”). Sau poate Geografia ori Geologia. Dar nu avea importanţă. Oriunde ar fi fost, nu era prezent cu jumătate de măsură şi nici nu se plângea de timpul pe care i-l cerea munca. Găsea răgaz şi disponibilitate, chiar după o zi epuizantă, pentru o alergare scurtă până pe Tâmpa sau un traverseu în Solomon, pentru un drum rapid pe schiuri, la lumina frontalei, până în Postăvaru sau pentru o oprire în Bucegi când venea din delegaţii. Şi revenea apoi, cu zâmbetul larg pe care era imposibil să nu-l iubeşti.
Îi plăcea piatra, îi plăcea ascensiunea, îi plăceau parteneriatul cu ceilalţi şi sentimentul că face parte dintr-un tot coerent. El însuşi spunea: „Fie că sunt pe stâncă sau alerg, că e vară sau iarnă, că schiez sau merg pe bicicletă, că e soare sau ploaie, că sunt singur sau cu alți prieteni, încerc să simt natura, să fiu acolo, înlăuntrul ei și, pe cât posibil, să nu stric nimic din echilibrul și frumusețea ei.” Nu ştiu, deci, dacă ar fi potrivit să spun că „practica” un sport: era modul lui firesc de a fi în natură, în toate modurile – pe jos, pe bicicletă, la căţărare, la schi. Le făcea pe toate foarte bine, pentru că toate veneau din el, din relaţia lui cu propriul corp şi cu lumea. Iar competiţiile s-au ivit natural din spiritul său perseverent şi tenace, din plăcerea de a se lua la întrecere cu el însuşi. Intrat de student la secţia de alpinism a lui Mircea Noaghiu, la CSU (Clubul Sportiv Universitar), a participat la Campionatele Naţionale de Alpinism în Făgăraş, în Retezat, Piatra Craiului, Herculane, Cheile Bicazului. N-aş putea număra maratoanele montane – începând cu MPC-ul lui Luci Clinciu – cărora le-a luat startul şi pe podiumul cărora a fost mai mereu. Le-a alternat cu competiţiile de schi de tură sau schi-alpinism: Cupa Călimani, Bucegi Winter Race, Ski Alpinism Race Bâlea Lac, Skimo Vertical Race, Postăvaru Night, dar şi Cupa Balcanică Maliovica, Dachstein Xtreme, Ski Mo Race Pirin - Proikata Cup, Pierra Menta.
Natura i-a fost spaţiul personal de armonie interioară, fie că era vorba de locuri mai apropiate şi familiare, fie de altele, mai spectaculoase. Paşii (ori schiurile) l-au dus peste tot în Carpaţii noştri, dar şi în Tatra Înaltă (Lomnický, Gerlachovský), în Alpi (Vallée Blanche, Argentière, Liskamm, Castor, Pollux, Nordend, Dufourspitze, Matterhorn), în Sierra Nevada spaniolă, în Pamir (vârful Lenin, 7134m). S-a căţărat în Dolomiți pe traseul Comici-Dimai din Cima Grande, pe ruta Cassin în Piz Badile, în Marmolada pe traseul Don Quixote, pe traseul Scoubidou din Val Di Mello, în Meteora pe Heiliger Geist Traumpfeiler, dar era la fel de fericit acasă, în Peretele Văii Albe, în Peretele Lirei, în Cheile Râşnoavei, în Itvig, sau pur şi simplu în căţărările cu Teodor – la boulder în Măcin, la Măgura, unde l-a lăsat prima dată cap de coardă, pe Creasta Generalului, primul lor traseu de mai multe lungimi, sau în Traseul Lespezilor, de care erau amândoi aşa de mândri.
A fost antrenor de alpinism şi escaladă, arbitru de schi-alpinism, ghid montan, instructor în Asociaţia Ghizilor Montani din România.
Când enumăr, în linii mari, desigur, toate performanţele astea, simt că ceva esenţial îmi scapă. Că niciun CV şi niciun trofeu nu pot spune cum era el de fapt. Că ar fi trebuit să scriu atâtea şi atâtea altele...
... Că sportul nu însemna pentru el cifre (număr de km, loc în ierarhie, timpi), iar ceasul ce-l purta la mână nu-i arăta pulsul ori viteza, ci altitudinea.
Că în alergare nu era întors în el însuşi, ci conectat la spaţiul căruia i se integra, pe care-l descoperea cu ochii larg deschişi; că îi plăceau cursele „frumoase” şi potecile noi.
Că atunci când erai cu el, linia orizontului nu era niciodată una imaginară – o parcurgea cu privirea şi numea pentru tine toate văile, vârfurile, poienile, traseele, refugiile, ba chiar şi constelaţiile: lumea largă devenea un acasă prietenos, un spaţiu cu nume şi cu amintiri, un loc de văzut neapărat ...
Că îi plăcea să facă totul, chiar şi în competiţii „cu eleganţă” – asta implica un anumit firesc al posturii, deoarece efortul trebuia sublimat în bucurie, nu trăit cu încrâncenare; urca pantele în pas uşor, parcă fără forţare şi fără grabă, nu călca niciodată în noroi şi nu se prăvălea la vale, le zâmbea celor din posturi, conversa cu competitorii, îi încuraja din inimă pe cei aflaţi încă în traseu când el terminase şi îi felicita cu bucurie, fără urmă de invidie, pe cei care fuseseră mai buni.
Că nu amintea niciodată nume de trasee fără numele oamenilor cu care le-a parcurs şi de care rămânea, astfel, legat.
Că atunci când îţi vorbea, îţi strângea mâna şi te privea, ştiai că e acolo pentru tine, că nu priveşte prin tine, că nu se gândeşte la altceva, că-ţi spune exact ce gândeşte.
Că i se păreau importante numele copiilor şi ale soţiilor celor pe care îi întâlnea.
Că-i plăceau oamenii simpli, dar îl iritau grosolănia, incompetenţa, mizeria, indiferenţa, ipocrizia.
Că ştia să spună poveşti.
Că strălucea când îşi privea copiii, pe Ana şi pe Teodor.
Că putea face dintr-o problemă de matematică o cărare fascinantă care te ducea unde nici nu gândeai.
Că „repetenţii” care trecuseră prin clasa băiatului lui şi pe care-i mai vedea din când în când la uşa unui magazin, sau alţii ca ei, îl cunoşteau şi îi zâmbeau; că le ştia numele şi avea mereu pentru ei o vorbă şi ceva bun.
Că avea mâini mari şi frumoase, care te făceau să te simţi în siguranţă şi o hartă albastră a venelor pe antebraţ cum n-am văzut niciodată.
Că lumea era plină şi fascinantă în prezenţa lui...
„Când nu mai poţi, mai poţi puţin” citea Teodor pe una dintre pancartele ce jalonau traseul la CiucaşX3, în primul sfârşit de săptămână fără Nuşu... „Trebuiau să scrie: «Când nu mai poţi, aleargă!», ar fi fost mai motivant, nu crezi?” m-a întrebat apoi. Aşa e. Aşa e, Teodor. O să alergăm. Până vom face lumea respirabilă şi caldă, coerentă, cum era cu el.
Dana Mocanu
Edy Klocek 1979-2019
Jakab Eniko 1973-2019
Ana Oros-Daraban 1975-2023